Hachițele ciracilor zevzeci

Mottojurnal

„Practic, sunt nebun! calculă Mamasboi.

Din câți rabdă arhipelagul, mii și mii, hop! eu m-am găsit, banal diliu, neobosit (gripat) în pragul afirmării, muncit de crampele talentului, care-mi strivesc meticulos mințile în teasc de dragul calofiliei și în numele grafomaniei, întreprinzător răzleț, călare pe hârleț, marginal candidat la exil, să fiu unic denigrator focos al biro-măcelaro-craților și al instituțiilor atrocității. Un glas debil de pirpiriu, sfios, plăpânzenia planetei, clar e.

Parantetic: cum uit să mă bag sub greutăți, cum fibra musculară dispare. E un fenomen asemănător turgescenței. Din păcate, mușchiul normal nu e capabil de priapism. (Sfârșitul extrasului parantetic.)

Oare de aceea n-am fost anihilat încă, nu mă aude nimeni? socoti el, în continuarea ideii principale. Voi urla măgărește, atunci, cu riscul de a răguși. Mă revolt contra tradiției coloniei, care e aceea de a decima oamenii în numele scofalei binelui, care-i pricopseala câtorva șireți breji, nimic altceva.”

Meditațiunile nonfilozofice bombasticoide (bing! 100 puncte cuvânt nou în limbă) ale lui Mamasboi

„Ne pare rău! Am crezut în tine, am sperat că ai talent și dedicație. Dar…nu! Ce vedem acum la tine e neplăcut. Unul care tărăgănează, nefericit exemplar de mototol, expert în tergiversare. Spectacol grotesc, ambulant pe două picioare, uneori patru. Eu ce vină am? zise dizgrațiatul. Sunt atâtea care mă invită să-mi omor timpul. Adevărat! Dar, pentru a obține ceea ce dorim de la tine, va fi nevoie să luăm măsuri, mai precis, să te supunem la procedura Caznelor Scrisului.”

Extras din povestea populară Grafoman Kobai se întoarce; cunoscută și ca Întoarcerea lui Grafoman Kobai

„Cum ați ajuns grafoman? Mult timp am scris cu pixul. Înregistram, practic, sinusoidale pe pagină, caligrafiam sincope. Urât, tare urât, indescifrabil. Am traversat răsunătoare eșecuri (la mine în urechi). M-am chircit în brațele rușinii, am fost strivit în pumnul umilinței, azvârlit. Aroganții mă ținteau cu șuturi. Nimeni nu-mi descifrase cuneiformele. Am devenit obsedat, în principal de bastonașe, liniuțe și cârligele, care nu-mi ieșiseră niciodată. Mă perpeleam de teroarea literelor rotunde. Scrisul meu era o alunecare de bolovani peste un hățiș de crăci. Atunci, am schimbat instrumentul, de la pix la creion. Sfărâmarea grafitului mi-a priit, rutina ascuțitului armei, întocmai ca un războinic. O! câte mine au pocnit sub degete, câte file am găurit. Progresul a venit, deși, până în ziua de azi, tot nu reușesc o literă măcar ca lumea. Scrisul meu e acum un gard de surcele, cum mai vezi pe la țară, la sărăcanii sărăcanilor (bing?!).

Deci, ați evoluat intim. Marele pas social s-a produs?

Intim, da. Am devenit lizibil. Pentru mine, cel puțin. Marele pas social a venit și el, dar în gol. Azi scriu ca să-mi reconfirm saltul, caligrafic vorbind. Mă autofelicit, mă gratific, tot auto, adică eu pe mine mă. În rest însă, e prea târziu. Ce a fost de eșuat, am eșuat cu brioșe. În prezent, mă prezint ca o epavă: bună ziua, numele meu este Epavă. Am coastele în nisip, alge-n păr, scoici mă zgârie la tălpi, crabi îmi foarfecă spinarea. Comoara inutilă, sufletul meu, e abandonat printre stele mute de mare, în apa amară. Turiștii, musafirii mă includ în turneele lor: epava ați văzut-o, vai, trebuie s-o vizitați! Gustați din fructul de sare al dezolării, specific local. Da! Nu mă pot opri din scris. Am trecut la stilou: îmi place să văd cum strălucește cerneala pe foaie, sânge de vietate marină, câteva clipe înainte de a se usca. Tot nu izbutesc un scris mulțumitor. Nu mă pot opri. Trag speranța, de fapt, trag două speranțe: unu, c-am să reușesc litera perfectă, doi, că voi recupera suficient din cimitirul de visuri trecute, cât să cârpesc o fabulatorie speranță cu roți pen’ cât timp mi-a mai rămas, cu care să mă îndepărtez iar maxim de realitate.”

Întoarcerea lui Grafoman Kobai

„Măcar titlul să fie bun!”

Mamasboi Yomisdanus

Meduzarea plutea în aer. În mare parte, era mitridatizat (imun). Nu se mai bășica de la căutăturile lor urzicătoare. Dar, era posibil, cine știe, ca toxina grobienilor să fi evoluat. Își tratau bestialitatea moștenită cu noi decocturi infernale, auzise, își retușau hidoșenia, dopau monstruozitatea lor nativă. Saltul nu era exclus. Rasa mutanților țopârlani se ameliora.

Planul era să se retragă în bastion, în spatele a trei pereți de piatră, zidiți cu mortar din seu de berbec. Și să răsucească cheia în trei uși de stejar metaforic. Apoi, să iasă pe fereastră, să urce scara în spirală care duce la puntea de comandă, de unde cârdul mugitor, bancul boilor de mare, hoarda căpățânilor turtite, coteria de potăi zburlite era ușor de urmărit.

Sunt șanse mari să apară o momeală, calculă Mamasboi. Din chiar sânul cirezii de muholbați. Poate o Hohochicotipă. Tâlhăretul mic monden al coloniei nu avea liniște. Ademenirea era o artă…Ce vor oare de la mine, un capsoman burlac, claustromaniac? Mă rog să fie paranoia.

Îi dăm dreptate, putea fi. De câte ori lucruri care se petreceau îl priveau direct pe el, doar la el în cap? Mai mereu.

Însă colonia era plină de răufăcători, cu diverse calcule și interese, fiecare. Răpitori, altfel zis. Micile făpturi naive și îndeajuns de suculente, care pluteau în spațiul lor de pradă, de care li se izbea ascuțimea simțurilor poftei, pen’ că ei pofteau întruna, iar lăcomia lor nu avea granițe, radarul poftei lor detecta musculițele zemoase, ca Mamasboi, și le trecea pe meniul rechinului cap de coterie, erau destinate marelui burdihan ierarhic superior, posesor de colți babani și apetit maxim.

Ajuns în camera suspendată-puntea lui de comandă-privi pe geamlâcul spre strada din est. Cârdășia împietrise în dreptul casei lui. Să tot fi fost vreo treizeci de trăzniți. În mijlocul lor ceva se agita, i se păru lui. Dar…Deodată, ca într-un vis prost, poarta metalică, pe care o închisese mai devreme cu mâna lui, ba chiar băgase degetul arătător-în această împrejurare, verificator-ca să simtă limba oțelită, care-i dădea atâta siguranță, pen’ că era groasă și veritabilă, poarta, care era prima și cea mai de preț piedică în fața con-coloniștilor, se deschise lent, de parcă-se cineva invizibil invita circul de muhaiale să pătrundă în sectorul sfânt lui.

O! ce oroare, ce breșă, lovitură a hazardului, calculă el. Cum ‘racului e posibil? Clang-clang! Două scaturi. Trei centimetri de limbă, aproape.

Spaima îi anulă rapid orice alte gânduri îi mai erau livrate. Tot ea îl lansă ca din arcuri spre iminenta năpustire a gușteroilor și gușteroaicelor ostili.

Coborî scara în picaj, sări prin fereastră (nu era închisă), trecu prin cele trei uși (le deschise mai întâi), ajunse la poartă dintr-o săritură (în chiar timpul saltului avu ocazia să observe că nimic ireversibil nu se întâmplase). Grămada de mutanți era afară. Din centrul ei se ridica un murmur, o rumoare.

Ineluctabilul stă să aibă loc, socoti Mamasboi. Aoleo! Iată, vine clocotirea.

Apucă poarta de-o ureche și o trânti. Deja, fenomenul fatidic se declanșase cu iuțeală fenomenală.

Vedea prea mult…Fracțiunea de secundă părea veșnicie…Amenințarea atât de apropiată îi lichefiase cutezanța. Închide-te odată!

Zbang! metal pe metal. Se propti și răsuci cheia, clang-clang. Făcu apoi câțiva pași în spate…

Lovitura care veni fu prodigioasă. Bumcrak! se auzi. Tăblia oțelită a porții se mulă aproape rotund după forma care lovise din exterior. Structura rezistă, din fericire.

Mamasboi se replie rapid. Ok, gândi, e oare nevoie să fug azi? Vedem…

Din nou sus, din relativa siguranță a punții de comandă, Mamasboi se holba pe geamlâc la amenințarea staționată-n drum. Gloata, aha, iote-i. Și, da, ce văd? Bine văd, nu m-au înșelat vedeniile. Era o Hohochicotipă! Tarzanka, unul dintre acei temuți mutanți care formau gărzile rechinilor coloniei.

Când se repezise către el, cu mișcări agile ale șoldurilor și lovituri formidabile ale coapselor, azvârlise cetățenii dezarticulați cât colo-țipetele lor de suferință se auzeau și acum-fără milă, dar ratase la o mustață de dandy ocazia de a-l prinde. În poartă, de frustrare a izbit cu pumnul! calculă Mamasboi… I se făcu pielea de curcan jumulit.

Avusese ochii ei reci pe el, nicio îndoială.

Unde e? Aha! Patrula în susul și în josul gardului. Se unduia, fremăta…Trecuse din modul răpitoare năucitoare cu gheare și clonț, pumni de fier și tot tacâmul în modul seducătoare desfătătoare, șerpuitoare zgâlțâită de spasme afrodiziace. Ha, mă crede mai prost ca un obleț! Își lipi juma’ din față de geam, să observe limpede.

De jos, Hohochicotipa îl simți imediat și se depărtă de paravanul gardului cât să fie văzută și să-l vadă. Șerpuirile ei aveau un efect hipnotic, calculă rapid Mamasboi. Iată ce belea, urechile îmi dogoresc deja, zise.

Teatrul mutantei crescu în intensitate. Mișcările ei lascive îl zăpăceau pe observator. Hm, calculă el, la ce mă uit? Momeala dansa obscen. Rechinul care comandase reprezentația sigur era și el pe aproape, dar rămânea nevăzut.

Oare să fie Cei patru armonici organizatorii infiltrării? îi traversă mintea o idee. Puteau fi.

Coloniștii făcuseră cerc, urlau, gemeau, hămăiau, scoteau sunete guturale, încurajau dansatoarea care căpătase atâta amplitudine în mișcări, încât era incredibil că nu se desfăcea în bucăți.

Cu mare greu se dezlipi de geam. I se făcuse foame, socoti să inspecteze frigiderul. Dar, chiar atunci, cu glas pătrunzător, ciudat de puternic, amplificat și încărcat de ecouri, creatura începu să-l strige!

-Yomis! Boi! Vino! Vino la mine! Hai!

Mamasboi se cutremură. Vocea mutantei era încă și mai seducătoare decât dansul ei.

-Boi! Lasă-mă la tine! Boi!

Mamasboi își acoperi urechile, dar încă o mai auzea.

-Nu mă vrei? Înfruptă-te! Înfruptă-te din mine, Boi! Lasă-mă să vin!

Strigăt care-l băgă pe asediat în toți sperieții.