Puiul de paranoia


Motto:

“Irealul este noul real.”

Eohar, după vizita păduchelui cu bască

“Simțea că, odată cu sfârșitul lumii, se maturizase și el, în sfârșit. Era mort de plictiseală tot timpul.”

Eohar despre el însuși, la persoana a treia

“Oscila între stări…Teama de consoartă îl părăsea, uneori, și lăsa în urmă un vid așa mare, că tânjea după ea, înapoi. Monotonia era adevărata față a ororii. Delicia radia neprevăzut, era Steaua Capriciilor, cea care-i hrănea absurdul existenței.”

Delicia în studiul ei feminist “Bărbatul încolțit-o sumă de proceduri”

“Unde mă ascund, ca să scriu fără încetare și netulburat? Unde.”

Eohar, panicat, vede cum fuge timpul

Ploaia scăpăra de adio. Gata cu spumele și clăbucii. Soarele-și băga razele evazate prin norii cam roși din coada furtunii. Bizdu mă-tii de soare, calculă el. Trebuia să fie sincer, nu-i plăcea. Prefera vremea rea, de milioane de ori. Abia m-am înfiripat și eu un pic. Îi venise pe limbă numele lui Bizdu, cel care nu-l învățase nimic. Măcar, ar fi fost și el un lăcătuș mecanic de încredere. Un ciocănar printre ciocănari. Ar fi sudat la stâlpii lumii care, iată, cădea grămadă. Membru de bază în marea de membri și membre. Dar, nu.

Bizdu mă-tii de soare! Nici să strunjească nu-l instruise. Își amintea fiara mare a strungului, petele cromate. Nu s-ar mai fi chinuit ca un câine în jug. Și-ar fi scris cartea direct în metal, în piese argintii, ar fi sudat coperțile și paginile. Metal! Și-ar fi lansat volumele ca pe locomotive în cursă, sau ca vapoarele la apă. Ar fi avut parte numai de guri căscate, fascinate, de adorație. Ce valuri ar fi făcut!

În fine, molia soarelui rări urzeala norilor. Musculițele de cristalin, scame negre pe ochii lui, începură să danseze. Își aminti ce vulnerabil e. Se ruina ca o clădire părăsită. Vârsta i se părea intolerabilă. Paș’patru. Douăjdoi, de două ori. Unșpe ani a patra oară. Patru, a unsprezecea. Cam mult.

Ca să nu leșine de urât, caz în care fața i-ar fi căzut pe foaia albă, pe care ar fi profanat-o c-o urmă rotundă de sebum, iar penița ar fi alunecat pe suprafața ceruită astfel, c-un fir de cerneală șters și întrerupt-din ceara pe care o secreta își putea zidi un fagure numai al lui, sau măcar un hexagon comod, intim-știa, pentru că mai pățise, hârtia rezista atacului său, își grifona el gândurile, dar chiar nu se mai înțelegea nimic, scria urât, măzgălea spiniform, dac’ar fi avut gură, caietele ar fi țipat de oroare, ca să nu se lase, așadar, răpus de ciclul monotoniei post-MAIP, avea o listă de teme arzătoare, enigme nedezlegate, a căror rezolvare i-ar fi adus un dram de pace.

Prima temă era: când sunt cel mai vulnerabil și unde mă ascund când vor veni?

Cel mai vulnerabil, stabilise, era la duș. Goliciunea, socotea, era clar o invitație, dacă i-o puteau mirosi, gârgăunii. Interpretau ei, oare, corect, foșnetul apei, bangul și zdrangul ușii de la cabină? Se adunau pentr-un atac, după care plecau dezamăgiți, când el ieșea repede și neașteptat, alb de săpun, șamponat? Trăia cu impresia că așa se întâmplă, dar dovezi sigure nu avea.

Ascunzătoarea ideală, legendara gaură de șarpe, nu exista. Era podul, firește, de fapt erau trei poduri. Cel mai mare avea un cotlon unde, dacă se târa pe burtă, ajungea într-o oubliette de unde se ieșea greu însă, și era o tortură să stai acolo mai mult timp. O probase. Podul al doilea era întortocheat, dar nu avea colțuri secrete, din păcate, iar podul trei era simplu de tot, îl luau ca din oală, totuși avea o mulțime de drugi, fiare și lemne lungi, bune pentru apărare.

Mai era un loc, cel mai bun, la care evita să se gândească. Doar îi pusese un steguleț, să nu uite că-i prima opțiune. Temerea lui era ca gângăniile să nu-i citească gândurile, bănuia că sunt telepate.

Pentru că-n ultimul timp, gândurile răscolitoare, care nu erau ale lui, se înmulțiseră.