Pornirea spre aventură…


Motto:

“…urmată imediat de oprire. Oprirea din aventură, calculă el.”

Eohar rătăcit în interiorul unui ghem de vorbe uriaș

“Ca să mențin penița elastică, scriu cât mai des.”

Eohar dă explicații neverosimile Deliciei, care-l acuză că pierde vremea

“Ce tot pierzi vremea? O pierzi, asta faci.”

Delicia, vorbe de alint

“O casă mare, spațioasă, în care să te simți perfect mizerabil. Un roi agasant, nemăsurat, de obiecte și vehemența lor impudică.”

Visul unei căsnicii de aur, împărtășit de Eohar și Delicia, la unirea destinelor

“Am luat toate măsurile de precauție, cel puțin la nivel teoretic, calculă Eohar.”

Un calcul al lui Eohar

La o primă vedere încețoșată, Marghioala nu mai era atât de serafică pe cât credea că-și amintește să fi fost.

O investiție sentimentală riscantă, care-i răvășise paradigma vitală. Eh, ale tinereții hârtoape. Și iată cum ciobul îi traversa retina în această clipă. Ceva nici nu prinsese formă, că se și spărsese în mii de așchii furioase. Ca atâtea altele. Fantome cu ochi vii îl fixau din umbră. Erau ale lui, toate.

Aura de mândrie din alte timpuri, de care Eohar era sigur c-o avusese, Marghioala, îi picase, colăcel de grăsime pe gât, sau chiar gușă. Corpul răspândea o grație arctică, de morsă. Dar, nu-i așa, timpul ne învârte și ne sucește, suntem figurine umflate din baloane în mâinile clovnului.

Marghioala mușcase pervazul până la ciment, în mai multe locuri. Bale de tencuială rozalie, calcaroasă, îi curgeau din gură și erau spălate de ploaie. Eohar avu o furnicare periferică, un, cât de cât, fior de compasiune, în fața acestui tablou.

Nu putea să nu se întrebe cum ar fi arătat viața lui cu Marghioala, în locul Deliciei. Alt pocnet din bici, alt traseu, alte probe. Ce ar fi înlocuit anxietatea domestică pe care o căpătase în conviețuirea prezentă, era curios: angoasă, melancolie sau spaimă, teroare. Nici o schimbare, același lucru, poate. Sau ceva mai blând, inimaginabil. F-ff-fff-f-ericire. Na, că dăduse-n bâlbâială.

Fosta lui orbire în amor avea parazitoză-era foarte clar-și trecea prin zbuciumul metamorfozei. Nu știa cum s-o ajute. Vecinul Manole Cal-Cumplit trăsese odată în curte un bețiv de-al lui, tot așa, bolnav, care-și plimba limba pe asfalt, îngrozitor ce tortură, de zici că lingea sare: tipul îl mușcase de ureche și-l zgâriase. Cal-Cumplit îl scosese cu lovituri de lopată în drum și se zăvorâse, apoi urlase la el, să se plângă. Eohar îi oprise sângerarea cu praf simplu, foarte eficient, pe ăi bătrâni îi învățase războiul, aflase și el între timp, i se povestise.

Deci nu era clar cum se intervine în așa o situație, Eohar nu auzise încă de vreun leac.

Iată cum istoriile-despre care bănuim c-ar fi și ușor înflorite, de altfel, cu tot respectul-moșilor noștri eroici, au aplicație în imediat. Cine ar fi crezut, calculase Eohar atunci.

M-am trezit degeaba, socoti. Își amintea visul. Faleza amenajată, dar și stâncoasă, abruptă, inaccesibilă în unele părți ale ei. C-o geometrie care nu se găsește în cărți, proiectată de arhitectul scrântit care-i ticluia lui visele rele și pe care-l avea chiar la el în bostan, mocnit. Stâlpii de iluminat, parcă-i vedea, în forma unor palmieri, erau, cei apropiați, nefiresc de înalți, iar în depărtare se înmulțeau și-și pierdeau simetria, iar șirul lor deraiat și dat grămadă forma un nod, un morman ezoteric, un purcoi enigmatic.