Absolut deosebit


Motto:

“Momentul de grație întârzie. În loc, se instalează greața.”

Bandan Bau Paguru (Eohar în viitor)

“Sunt un personaj rămas de căruță.”

Eohar (cu gândul la Esplandian)

…hai, nu te mai bâțâi atâta pe aici…

Delicia (către Eohar)

Stihia îi gâdila glanda pineală, care sufla un nor mătăsos de melatonină peste voința lui plăpândă.

Mă culc un pic, cine știe, mă trezesc mai înțelept. Sau amnezic, ar fi chiar mai bine, calculă Eohar.

Cum am mai spus, sau poate nu, casa i se arăta a monstru, dar n-avea încotro s-o apuce, altundeva.

Păcat că expresia “a-și lua lumea-n cap” e numai o vorbă, și nu o procedură riguroasă, practică, eficientă.  E necesar un ghid: “Cum să-ți iei picioarele la spinare în cele patru zări”, sau ceva asemănător, l-aș cumpăra, socoti.

Intră în holul plin de umbre. Traversă labirintul de mobile, uși, colțuri, muchii tari și toată cohorta de treburi neterminate, care pulsau amenințător, până la patul lui, în Camera din Fundul Casei (C.F.C.).

Înainte, totuși, aruncă un ochi pe geamul de la răsărit, să inspecteze strada și arborele cu gărgăuni, spre nord-est-unde fusese Sculăria din Deal (S.D.) Nimic epic în desfășurare. Bun.

Îmi tihnesc limba la orizontală. Câteva fraze de limpezire-un petic cusut pe zdreanța zilei-atâta vreau. Vizitez un vis spumos de amiază, dacă nasul pică în pernă. Poate, socoti el.

Patul trozni și pârâi familiar când el se întinse pe spate. Apoi se răsuci, pe burtă. Din această poziție ajungea mai rar în postura fetală, care nu-i plăcea, pentru că urechea îi pica pe brațul-pernuță vascularizată, iar zvâcnetul de sirop gros din artera brahială, gâlgâitul dogit al pulsului îl indispunea, pentru că devenea conștient de propria anatomie internă și o vizualiza, inevitabil, în plus, credea că sunetul acesta îi provoca desele coșmaruri acvatice însoțite de sufocare.

Așa, gura și nasul îi erau strâmbe. Un ochi era îngropat în pernă. Dar medita în voie, fără ecouri din măruntaiele vâscoase. Încerca să iasă din Acreala Vieții Obișnuite (A.V.O.), să jongleze cuvinte. Era divertismentul care-l revigora în mare măsură.

Propozițiile mele sunt oare bețe uscate și de aceea fug de scris…foile, textul e pârloagă opărită?

Murat în acreala vieții obișnuite…oare cum ar arăta frazele mele puse la beci, în borcane. Cornișoni. Măsline. Mare brânză. Direct magiun neclar. Pastă de ardei mânioși. Zacuscă mucegăită.

Atârnate pe sârmă. Rufe de bebe. Desuuri de cincuagenară obeză. Hanțe de burlac înrăit. Lansate la apă, ce ar fi. Plute, canoe, copăi găurite. Aruncate din avion, ar cădea sau ar pluti. Ce greu este. Bețe uscate și bolovani.

Aude o bubuitură, are un șoc. Delicia? Nu, furtuna a ajuns, e deasupra. Începe răpăiala.

Tresare des, face cârcei de la tresăriri.

Sunte-m-aș, să mă sunt.

Orice decizie, oricât de marțială, aș lua, la un moment dat ea dispare, e apă de ploaie, nu ține mult.

În plus, unde să scrii? E camera întunecoasă, să stai cu lumina aprinsă în miez de zi? Camera zgomotoasă îl umplea de nervi, acolo ceva bârâia necontenit. Camera cu vecin era insuportabilă (aici se auzeau voci monotone și râsete sughițate).

Ceva trebuie să fac. Esplandian dă semne de viață.

Va fi greu să scriu despre el, pentru că l-am uitat.