Vidul Abcrab


Sări pe fereastră în curtea unde găsi toate gri. Nu era suficientă lumină ca să se vadă culorile. Doar puțină, cât să trezească griuri peste griuri, încât curtea părea a unei fabrici care produce panouri gri, și apoi le depozitează în cele mai ingenioase moduri.

Luna Carbo arăta ca un gnom la pândă. Foarte zgârcită, nu reflecta mai nimic din ce primea de la Soare.

Ce ticăloșie calculată! zise Jory. Ușile aveau toate lacăte noi, cromate, care străluceau și reflectau constelațiile.

Trase de ele, incredul, pe rând, la ușa magazioarei cu vechituri folositoare, la ușa magazioarei cu mobilă ieșită din uz, dar încă bună, la ușa magaziei de lemne, la garaj, la beci, la intrarea din spate, la poduri, la cotețul găinilor, la poarta spre stradă, și doar cușca cățelului scăpase de risipa de lacăte ce lovise recent, neîndurător. Ce pacoste! zise Jory.

Era ora din noapte numită a pisicii, nu cu mult înainte de ora Tiranovulpii, care anunța apropiata sosire a zorilor. Jory calculă cu precizie că se târâse pe coate prin camera lui, prins în capcana vicioasă montată, era evident acum, de meșteri, zece ore pline.

Inamici misterioși urmăriseră să-l răpună, dar planul lor eșuase. Ceva sau cineva alungase miriapodul, care altfel ar fi intrat și l-ar fi luat ca din oală, chircit în labirintul temporal, moale și plăpând, probabil savuros ca o friptură pe jar în ochii birocraților mânați de acute pofte canibale și spirit justițiar.

Privi în jur: curtea din nou, o simțea ostilă, bal de umbre și butaforie fantomatică, cușca unui animal ascuns, feroce, pe care nu avea de gând să-l aștepte o clipă în plus.

În multe nopți, un fenomen bizar și înfricoșător cuprindea strada, însoțit de un țiuit enervant, de aparat electric defect, și deformări spectaculare ale obiectelor și ființelor surprinse, iar dacă priveai felinarele în acel moment, lumina se plimba ca zăpada în vânt, agitată de ceva invizibil.

În zori, când înceta anomalia, ființele prinse în ea trăiau, dar erau de nerecunoscut: niciun membru nu se mai afla la locul lui, iar capul uimit putea fi oriunde, doar nu pe umeri, pe gât, unde o mână sau un picior de cele mai multe ori îi luase locul. Era terifiant, era fantastic de înfricoșător, era coșmaresc.

Un tractor nou-nouț, de ultimă generație, produs în Hipercity, fusese astfel reconfigurat într-un splendid fluture uriaș, funcțional, iar agricultorul care pleznea de fudul, de obicei, ședea buimac și nenorocit, remodelat în ceva greu de suportat privirilor: picioarele montate pe cutia toracică, un braț care-i ieșea din gât și capul prins în palma mâinii drepte, foarte mobil, ce-i drept, la capătul brațului cusut cu mare măiestrie de una din vertebrele lombare. Trunchiul îi stătea, firește, la orizontală. Ce masacru!

Gim-Kermadechienii numiseră această grozăvie -Vidul Abcrabilor-cu referire la demonii dintr-o străveche legendă a locului, care ieșeau la intervale neclare din pământ, din stâncile ascunse, să maimuțărească zeii mlaștinii Mustipal Ros, cei care zidiseră lumea, și să-i scoată astfel din minți. Să-i provoace.

Epopeea descria cum divinii Jubatu, Surma, Pangol și Malakoff, adică zeii, îi pedepseau și îi alungau pe Abcrabi, îi zdrobeau și-i zăvorau în subterane.

Acest din urmă lucru, repararea și rezolvarea crizei, întârzia să se producă. Anomalia se repeta, zeii, ia-i de unde nu-s, monstruleții se înmulțeau, încât creaseră un azil ca să fie îngrijiți, ba chiar se încerca reintegrarea lor în societate, la inițiativa unor psihologi fără bariere, iar unele pământuri erau lucrate cu aparate de neimaginat, fluturi de tablă care uruiau și scoteau fum și alte bazaconii.

Așa că Jory, care nu dorea să cadă din lac în puț, evaluă cu mare grijă situația. Nu auzea nimic, care să semene cu prezența Vidului Abcrabilor. Privi luminile galbene: nu arătau viscolite. Mai așteptă un pic, cu ochiul fixat periculos în gaura unui nod de lemn sărit. La scurtă vreme, pe malul opus al străzii, trecu în mare grabă un cățel la trap ușor, care bombănea nemulțumit, cum fac cei veșnic flămânzi, fără troacă și stăpân. În nota obișnuită, avea capul acolo unde trebuie, la fel și coada. Perfect, calculă Jory cu precizie.

Ținti locul cel mai prielnic, unde un butuc de viță cocârjat stătea ca o treaptă, și sări peste stinghiile gardului în albia uscată a străzii, unde praful ajungea la glezne.

Privi spre stânga. La mică distanță, intersecția, unde razele a trei felinare formau un nod luminos, foarte vizibil. Dacă miriapodul de birocrați, fiara de carnaval, pândea, mai bine evita maxima expunere din acel loc. Nu era prudent, deși i-ar fi plăcut să aibă trei umbre în același timp.

Privi spre dreapta. Întunericul creștea progresiv, până la deplinătatea nopții bătute de crepusculara lună Carbo, cu cea mai palidă dintre lumini. Porni într-aici, căci dorința lui era să devină invizibil.