Adevărăciune


Patrula paralel cu solul, sprijinit în palme, în cele 10 degete de la picioare, și pe genunchi, nu pe căpăcelele mobile ale lor, rotulele, ci mai mult pe, socoti Jory, capitelurile tibiilor.

Se afla într-un tunel al privirii, obligată să se lățească la sol, parașută rămasă fără aer, turtită, ceva neguros îi apăsa ceafa iar roiul de musculițe negre dansa peste furnicile albe ale scamelor, apoi se feri de umbra ghimpoasă a miriapodului, care luase cu asalt fereastra, întrerupând circulația razelor, Jory continua să se târască prin nou descoperitul șanț cenușiu, tranșee de fugă pe fundul căreia se afla el, cobora și ridica ventuzele palmelor și căuta un ritm, sicronizarea cu tălpile curbate ce arau în urmă, buricele pufoase ale degetelor, părțile ornamentale ale tibiilor, cel mai probabil, se propulsa astfel cu chiu cu vai, obscuritatea creștea inexplicabil și ochiurile de lumină se evaporau.

În aceste momente epuizate semnalul minții era foarte slab. Transmisiunea ei avea paraziți, întreruptă și incoerentă.

Jory propriu-zisul simți, în retragere, un mic val de revoltă și furie. De ce nu înfrunta dihania birocrată? Erau câțiva măscărici, câteva lichele, deliranți deghizați în fiară justițiară.

Pe șase picioare drumul până la fereastră era mai greu. Spațiul se lungea inexplicabil. Înainte, la dreapta, prag, înainte, prag, la stânga, înainte, la dreapta, peste prag.

Ceva se întâmplase. Un curent opus, o îngreunare de coșmar, o cedare sub pași, o improbabilă mărunțire a solului.

Jory auzea clar, în forul său interior, ecoul acelei superstiții grosolane care zicea că, în vecinătatea incarnărilor gregarului, anomalia este norma.

Miriapodul, așa bizar cum era el, era manifestarea voinței celor mulți, care ridicase secta la putere, peste Gim Kermadec. Întotdeauna majoritatea o formează ignoranții, ca să nu zicem mai mult, și rezultatul e pe măsură. Se poate spune despre democrație că este cea mai bună formă a societății, cu excepția cazurilor-precum în Gim Kermadec-când este limpede cea mai proastă.

Auzi tu, secta Miriapodului, guvernatoare!

E drept că alternativele nu luminau tabloul. Partidul Șacal, Clanul Yonghe, Alternativa Populară A-Bis, Ecofacțiunea Mlaștina Progresului, Secta Psihosek.

Echipe de tâlhari, pirați persuasivi, cu diplome din Hipercity, bandiți intangibili și implacabili, cu disciplină de fier. Apariții ca Miriapodul erau mici mecanisme preventive pe care ei le aveau la dispoziție, nu mare lucru, dar care indicau clar profilul de coșmar complex în care trăia, de multe ori cu fragilă beatitudine, unul ca Jory.

Firește, câștigaseră alegerile cei mai răi, anume aceia care nu se sfiiseră deloc să laude metodele cele mai represive. În loc de hârtii, birocrații Miriapodului preferau faptele de mare cruzime. Nici nu le mai puteai zice birocrați, din acest motiv, mai bine direct și simplu, călăi.

Cuprins de remușcările ocazionale ale marginalului, unul realizat prin propriile puteri, Jory calculă cu precizie că, sub efectul fricii, cine știe ce glandă adormită se trezise subit, și injectase vreun ser rar, care avusese ca efect secundar această reverie iconoclastă.

Chiar când ajunsese să creadă că e prins într-un loop, într-o capcană plantată eventual de meșterii obraznici, la capătul tunelului prin care tot înainta se aprinse vag ochiul gri al ferestrei pe care o căuta.

Se adună de pe jos, o deschise și  zise:

Pe sfântul Curry! Unde-i soarele?