Miriapodul


O! Măreț Jubatu! Puternic vânător al apelor…nu era mai bine să zică pescar? Dar să numești un zeu felină pescar, cum suna oare? Era bun măreț, sau nu? Măreț pare că vine din măr, deși nu e așa, dar zeul e sensibil la aparențe, la sugestii și umbre, măreț, Jubatu stă în măr, rimează cu pădureț, coteț, mălăieț, îi scade din puteri, invalid!

O! Grandios Jubatu! Puternic stăpân al apelor, rege al ostroavelor!

Grandios ducea cu gândul la odios, suna formidabil, evoca teama făpturilor mici din care se hrăneau inițial zeii, când erau  simple creaturi ale mlaștinii și fugăreau pe toți în toate părțile, până la a fi ridicați în rang de o sectă sau alta. Da, grandios, odios! Clar adresarea asta îl scărpina sub barbă pe Jubatu.

Jory rescria imnul pe ultimele pagini ale unui caiet vechi de rețete, cu un creion expirat pe care una-două, trebuia să-l înmoaie în salivă ca să lase urme vizibile.

O! Protector al navigatorilor, tu, cel ce ai zdrobit hoardele ticălosului Hakupit! Ajută-mă să alung furnicile din piersic! Ultima parte îi venise în mod natural, dar nu se potrivea deloc cu spiritul imnului. Asemenea cereri mărunte erau interzise.

Intoxicată de Dresor, fără îndoială, minte îi livra așa perle. Era o continuare stranie, efectul dresurii care cucerea atenția și o îndrepta spre existențe emergente. Nu era locul piersicului aici! Dar piersicul nu pleca din minte, se afla cu furnici cu tot în forul lui interior.

Observase ușoara fosforescență, funda bicoloră a coroanei, galbenă cu verde, o epavă a verii, cu trunchiul crăpat de căderea crengilor sub greutatea fructelor, poate ruinat într-un fel neclar de furnici, mai degrabă nu, un halterofil cu brațele rupte de povara halterei de rod, un nefericit fructifer, de care uitase, să-i fi pus proptele, dacă i-ar fi păsat și ar fi judecat din timp.

Era ușor să critici furnicile, care aveau într-adevăr mușuroi la rădăcinile lui, și să le acuzi c-ar fi plănuit sfîrșitul piersicului. Mișunau în crăpături, pe ramuri, pe fructe și frunze, fără a fi clar ce fac, ce caută, ce filon au găsit, ce depozit exploatează, și Jory nu se gândise o clipă să le extermine, doar să le mute în altă parte.

Obosit de noua deturnare a bunelor sale intenții de la scrierea imnului, Jory se aruncă în brațele patului, să se înmoaie, căci de la postura precară și concentrare avea mușchii amorțiți și rigizi.

Spera pe furiș ca maleficul personaj al Dresorului, ce planase ca o răpitoare de zi peste întreprinderile lui, să dispară.

Acela fu momentul când, naufragiat în reciful pernelor moi, auzi răpăitul de sticlă al ploii, mușcătura ei sonoră din acoperiș, sări din pat și privi afară, doar pentru a vedea dulceața galbenă zaharisită care curgea din gogoașa insuportabilă a soarelui. Pe sfântul Curry!

Ciuli urechile și le orientă după zgomot. Aversa cădea pe camera de la stradă, dacă așa ceva era posibil.

Deschise ușa către hol, curios și adulmecând din instinct după aer reavăn. Calitatea sunetului se schimbă, ce captau acum pavilioanele sale era un ciocănit, sacadat, departe de curgerea fluidă și muzicală a ploilor. Toc-toc-toc, un ritm frânt pe alocuri, ceva irațional.

Privi pe gaura cheii: mișcări de umbre, o agitație în fața luminii. Fereastra cu orhidee, acolo se întâmpla ceva: cineva lovea bizar în geam.

Cu mare sfială căscă ușa de-o palmă, să observe fenomenul.

Văzu sau i se păru că vede nenumărate picioare subțiri de cheratină, filamentoase, care clocoteau și se învolburau furtunos.

Trânti ușa peste imaginea de coșmar. Picioarele i se bâțâiau din genunchi. Avea corpul de gelatină.

Nu era ploaia.

Era Miriapodul.

 

 

Advertisements