Ipoteza Dresorului


Jory reveni în camera lui, făcu patul și apoi încercă să se apropie de masa la care scria.

Foile cu imnul închinat zeului din mlaștină Jubatu, reprezentat în artele grafice ca un jaguar mare iubitor de apă, aproape amfibian, ce înota extraordinar și se hrănea cu pește, erau multe dar goale, măzgălite și pătate, îndoite și ferfenițite, șifonate. Le numerotase pentru precizie și ordine, și stabilise o normă de zece file pe zi până la trecerea traficantului de imnuri, în mai puțin de o lună.

Individul nu primea manuscrise mai ușoare de 800 de grame și avea reguli legate de calitatea hârtiei, a cernelii, caligrafie, așezarea în pagină, detecta rapid greșelile impardonabile de limbă sau stil, stabilea meritul scrierii la o simplă frunzărire, și plătea numai după confirmarea venită de la preoții care citeau zeului imnul, oficianți în centrala electrică ambrosiacă unde Jubatu era captiv.

Masa de scris era apărată de un scut invizibil, o navă alien care se proteja de el printr-un câmp de forță. Aglomerase pe ea cele mai plăcute obiecte unicat, recipiente ale egoului său, care nu se multiplicau. Dacă sufletul lui Jory ar fi fost un dulap cu sertare și rafturi, le-ai fi aflat acolo așezate frumos ca bibelourile în nemuritoarea vitrină: telefonul utilizat doar ca deșteptător și recorder de gânduri, cerneală albastră, albastru-neagră, albastru-verde, neagră, și alta de culoarea cuprului, căreia îi zicea uneori roșie, alteori maron, deși nu era nici una nici alta, apoi pipa cu trei tipuri de tutun, nordic, aromat, greu-duhnitor, șapte fotografii ale autorilor favoriți, pe care îi plăcea să se laude că îi citise integral, trei cutii cu nouă stilouri de care se servea prin rotație, din respect pentru calitățile lor, și un stilou mereu pe masă, trei dicționare, două explicative și unul de sinonime, trei cărți la care ținea mult, un mic roman pe care-l considera perfect, o culegere de povestiri desăvârșit de sumbre, volumul cinci dintr-o saga, care el singur avea 1173 pagini și nu era ultimul, un chibrit uriaș de grătar pentru aprins cu succes pipa, o lampă ca o macara pe un șantier părăsit dar care funcționa, ajustabilă din articulații, topurile cu hârtie de scris, care însumau o mie de foi și cântăreau cinci kilograme, cinci grame una, cele în lucru deschise în evantai,  precum intrarea într-un tunel inaccesibil.

Acesta era întotdeauna momentul critic în care simțea atît de limpede intervenția unei voințe străine asupra lui, într-un mod intern și foarte insidios, o prezență căreia se obișnuise deja să-i dea un nume, Dresorul, iar când Dresorul se afla acolo, tentativa lui de a scrie era condamnată din fașă.

Poate nu întâmplător, mulțimea de lucruri care se impun de la sine și treburile care se cer făcute în legătură cu acestea, deveneau un roi sonor și o agitație fosforescentă ce invadau forul lui interior, fără să-i lase o cale de scăpare. Îi rămânea să se întrebe unde era mintea lui în aceste momente tragice și dacă nu cumva ea era o colaboratoare a Dresorului, o trădătoare cu două fețe. De ajutat nu îl ajuta, nici nu se arăta vederii.

Era ea oare un agent dublu, o cârtiță? Ori avea el un defect de care nu era conștient, cauza trăirilor și judecăților bizare?

Când trăgea linia obținea o sumă amară. Dacă răgazul pe care-l avea la dispoziție era măcinat în conflicte interne spontane, în contradicții și nedumeriri rudimentare, ce șansă să aibă unul ca el când marii mâncători de timp se vor arăta la orizont?